La comunità romena si incontra e si racconta attraverso storie quotidiane, punti di vista, fatti di cronaca, appuntamenti e novità, per non dimenticare le radici e per vivere meglio la distanza da casa.
Informazioni utili per i romeni che vivono in Italia, per conoscere le opportunità che la realtà circostante offre e divenire cittadini attivi.

Bun găsit pe site! Benvenuto!

Comentează articolele publicate!

mercoledì 10 luglio 2013

Violeta Pătrunjel Popescu: „Ideea a fost să oferim şi italienilor, în limba italiană, ceea ce înseamnă România, potenţialul ei cultural şi artistic”

Violeta Popescu
INTERVIU

Violeta Pătrunjel Popescu: „Ideea a fost să oferim şi italienilor, în limba italiană, ceea ce înseamnă România, potenţialul ei cultural şi artistic”/ de Stelian Ţurlea. GALERIE FOTO

vineri
Autor: Stelian Turlea

Violeta Pătrunjel Popescu. Născută la Braşov pe 16 decembrie 1971. Absolventă a Facultăţii de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş Bolyai(1996), a Facultăţii de Teologie Ortodoxă – Asistenţă Socială a Universităţii Lucian Blaga din Sibiu (1999) şi a unui Master la Universitatea Bucureşti (2004). A lucrat ca profesor de istorie la Braşov, iar din 1998 până în 2004 în cadrul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei ca muzeograf, profesor şi redactor la mai multe reviste şi anuare de cultură şi istorie: Grai Românesc, revista Angustia, Predania, Infoeurocarpatica etc. Coautoare a monografiei: Românii din Covasna şi Harghita, Editura Grai Românesc, 2002. Din 2004 se stabileşte în Italia. Este fondatoarea asociaţiei Centrul Cultural Italo-Român din Milano, promotoare a unor proiecte de păstrare a identităţii româneşti şi promovare a imaginii culturale româneşti în Italia. La Milano a publicat volumele: Dall'Est all Italia viaggio di un'artista. Il teatro di Maria Stefanache, Editura Arco, Milano 2007, Personalita romene in Italia, Editura Arco, Milano 2008; coordonatoare a Anuarului: Repere culturale româneşti in Peninsulă (Milano, 2012)



- Doamnă Violeta Popescu, după studii de istorie-filosofie şi teologie-asistenţă socială, după un master în studii istorice europene, toate în România, aţi ajuns la Milano să vă ocupaţi de relaţiile româno-italiene. Cum a fost acest drum?

- Spun mereu că aceste studii m-au obligat moral, cunoşti mai mult, te implici mai mult; implicându-te ai ocazia cunoaşterii unor realităţi şi începi să îţi aduci partea ta de contribuţie; istoria este o facultate care îţi dă repere generale, te învaţă să te raportezi la un context istoric iar studiile de teologie, însoţite de sentimentul credinţei, îţi dau un profund sens al vieţii, ca dar al lui Dumnezeu, credinţa te învaţă să preţuieşti viaţa, oamenii de lângă tine, să dai valoare şi sens la ceea ce te înconjoară.

M-am stabilit prin căsătorie la Milano în 2004 şi de la o profundă stare de provizorat pe care am simţit-o la început, am trecut la evaluarea în sens mai pragmatic, a ceea ce aş putea să fac aici într-un alt context, cu alte cerinţe. Nu sunt în măsură să spun că mă ocup de relaţiile româno-italiene, pot spune cel mult că e o onoare şi un privilegiu să te ocupi de Ţara ta, la nivel de imagine, să îi faci cunoscută cultura, valorile, să pui în contact două culturi, lucru pe care îl fac mulţi români în Italia cu sinceritate şi devotament. Sunt generaţii în şirul lung al istoriei noastre care şi-au dat viaţa pentru limbă, credinţă, valori naţionale, încât socotesc că este un fapt minim să te faci purtător al Ţării acolo unde eşti, să contribui cu ceea ce poţi şi în măsura în care poţi face acest lucru.

- Sunteţi fondatoarea Centrului Cultural Italo-Român din Milano. Puteţi prezenta acest Centru celor care nu-l cunosc încă?

- Este o asociaţie de voluntariat cultural fondată în anul 2008, născută din capitalul de solidaritate, prietenie şi încredere fie de partea românească, cât şi cea italiană, care s-a creat în aceşti ani.

În spiritul raporturilor româno-italiene, Centrul Cultural poartă emblema unor proiecte realizate împreună cu asociaţii şi fundaţii italiene şi româneşti şi desigur cu toţi cei interesaţi să aducă o parte de contribuţie la acest frumos capitol care se scrie în fiecare zi. Centrul nu este o asociaţie în sensul clasic, cu înscrişi, legitimaţii. Acţionăm cumva în spiritul promovat de vechea şi istorica Junime de la Iaşi: Intră cine vrea, rămâne cine poate, adică fiecare contribuie cu ceea ce are de oferit în spirit liber şi prietenesc, fără obligaţii. Fiecare îşi exprimă dorinţa de a face ceva din ceea ce cunoaşte, de exemplu o muncă de traducere, susţinerea unei activităţi oarecare etc. Din ceea ce aş putea enumera în aceşti ani sunt: expoziţii ale unor pictori români din Italia sau România, unele dintre ele în spaţiul public italian, cum a fost de curând expoziţia de la Palazzo del Broletto din Pavia, conferinţe pe diferite tematici, prezentări de carte, serate culturale în cadrul unor biblioteci italiene în terioriul lombard la invitaţia unor instituţii locale, suţinerea unor concursuri pentru copii cum este prestigiosul Premiu Internaţional de Poezie de la Triuggio, participarea la diferite conferinţe etc. Desigur, ceea ce reuşim să facem este la o scară modestă şi raportat la resursele financiare şi umane existente. Competiţia este cu noi înşine.

- Centrul cultural din Milano dispune de o bibliotecă. Ne puteţi descrie activitatea ei?

- Ideea realizării unei biblioteci de carte românească a apărut în 2009. Când am dat un mic comunicat de presă despre deschiderea ei, un ziar local milanez a scris un articol referitor la această iniţiativă, cu titlul: Finalmente i romeni hanno aperto una biblioteca. Să nu uităm că Milano este caracteristica unui oraş multicultural, multietnic, comunităţile în general cele din Sud-America, sunt foarte bine organizate aici, există multe institute culturale, biblioteci ale unor ţări care nu au o prezenţă aşa de numeroasă cum este comunitatea românească din Italia, dar sunt mai bine organizate, mai vizibile din acest punct de vedere. La Universităţile din Milano studiază foarte mulţi studenţi români, sunt şi cei care aleg să întocmescă lucrări de licenţă pe teme interdisciplinare, care au ca argument relaţia România-Italia şi vin la Bibliotecă pentru informaţii, materiale. Sunt şi mulţi studenţi italieni interesaţi de cercetare pe zona culturală românească, elevi români de la licee, profesori italieni care au în şcolile în care predau, elevi români, şi doresc să viziteze Biblioteca, să audă ceva despre România, despre istoria şi cultură ei. Apoi sunt grupuri de tineri italieni care merg în România să facă voluntariat şi vor să se informeze despre ţara noastră şi caută un punct de referinţă unde se pot adresa. Să nu uitam de a doua generaţie de copii români născuţi în Italia cărora trebuie să le oferim un suport cultural legat de rădăcinile lor identitare. În cadrul Bibliotecii am expus şi o frumoasă expoziţie de icoane pe sticlă din Transilvania, aparţinând pictoriţei Teodora Roşca de la Cluj, în ideea de a crea o atmosferă specifică. De fapt rolul împrumutului de carte s-a extrapolat înspre necesitatea de informaţie culturală despre România, foarte necesară de altfel. Aşa am început seria scrisorilor, telefoanelor pentru a aduce carte românească la Milano, pentru a găsi spaţiu, organizare logistică, lucru nu simplu de altfel. Pentru întocmirea fondului de carte, am avut deschiderea şi sprijinul bibliotecilor din România, Biblioteca Naţională, al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, Academia di Romania de la Roma, Institutul Român de Cercetare Umanistică de la Veneţia. Următorul pas ar fi constituirea unui fond de carte pe domenii spcializate: sociologie, antropologie, jurnalism, psihologie etc.

- Sunteţi şi promotoarea multor proiecte de păstrare a identităţii şi promovare a imaginii culturale româneşti în Italia. Cu cât succes?

- Nu este un demers uşor să îţi asumi responsabilitatea unor fapte, realităţi. Cultura sau proiectele culturale nu aduc succes în sensul în care poţi cuantifica acest lucru, aduc însă din punctul meu de vedere reflecţie, implicare, creeaza o imagine despre ceea ce suntem aici, formează curente de opinie, reţele de comunicare, dialog şi toţi aceşti paşi mici la un loc consider că sunt importanţi. Cel mai „relevant proiect” în aceşti ani, este faptul că am reuşit să reunim un grup pe latura profesională: intelectuali, profesori, scriitori, poeţi, artişti, studenţi şi să creăm o reţea de persoane implicate în aceste proiecte nu doar din Milano ci şi alte oraşe din Italia, în ideea de a deveni o resursă culturală locală. Ca succes şi rating daca mă pot exprima aşa este portalul www.CulturaRomena.it în limbile italiană şi română lansat în 2008, care oferă de aproape cinci ani articole, informaţii culturale româneşti şi tot ceea ce însemnă interferenţe culturale româno-italiene. Succes însemnă şi cei 300-400 de cititori unici zilnic, peste 1.000 de înscrişi la Newsletter-ul lunar si cred în aceşti ani în jur de trei milioane de vizitatori. Chiar ziare italiene ne indică drept sursă de informaţie, de orientare. Ideea a fost să oferim şi italienilor, în limba italiană, ceea ce înseamnă România, potenţialul ei cultural şi artistic. Totul se face cu muncă voluntară, de la traduceri, la scrierea şi întocmirea unor materiale având colaborarea unor studenţi, profesori, persoane care se oferă să contribuie la această imagine şi cărora le mulţumesc pentru efortul depus, dovedind o sinceră muncă de susţinere a valorilor culturale româneşti. Sunt colaboratori din oraşe diferite ale Italiei, pe care nu îi cunosc nici după câţiva ani de zile, şi care trimit materiale în mod constant pentru publicare.

- Ne puteţi vorbi despre revista „Repere culturale româneşti în Italia”?

- După atâţia ani doar online cu site-ul www.CulturaRomena.it a venit şi ideea întocmirii unui Anuar publicat, a unei reviste care să adune toate aceste frumoase mărturii româno-italiene, cu o incursiune în istorie, în viaţa personalităţilor româneşti şi italiene care au pus început unor frumoase iniţiative; sunt mai multe capitole care prin conţinutul lor dau mesaj despre aceste realităţi pe care le trăim aici, într-o altă ţară. Publicarea Anuarului care reuneşte 30 de autori, realizat de altfel într-un timp record, în trei luni, a avut sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, şi în acest fel l-am putut distribui gratuit în parohiile româneşti, la şcoli, asociaţii, studenţilor şi oriunde s-a cerut. O prefaţă plină de sensibilitate aparţinând doamnei Micalea Ghiţescu, preşedinte al Fundaţiei Memoria din Bucureşti, însoţeşte această revistă-carte, care are menirea să reînnoade punţile dintre România şi Italia.

- La Editura Redidiva, lansată anul trecut, care şi-a prezentat la recentul Salon Internaţional de Carte de la Torino primele trei volume traduse din literatura română, sunteţi, din câte ştiu, responsabila colecţiei memorie. Ce va presupune aceasta?

- Editura s-a născut firesc ca urmare a acestui potenţial profesional uman reunit în aceşti ani. Amintesc pe Ingrid B Coman, scriitoare şi colaboratoare de mai mulţi ani care a îndrăznit în sens frumos să dea contur acestui proiect, pe Maria Floarea Pop de la Florenţa, o prezenţă activă în cadrul grupului, poetul Viorel Boldiş, Irina Ţurcanu, Simona Rădulescu colaboratoarea noastră de la Bucureşti pe partea de grafică şi tehnoredactare. Colecţia pe care o propun intenţionează să recupereze şi să pună în evidenţă memoria colectivă a comunităţii româneşti din Italia, prin publicarea unor volume care evocă viaţa şi cariera unor personalităţi române din Peninsulă, care au desfăşurat un rol important, cultural şi artistic, în sânul societăţii italiene de ieri şi de azi, argumente care ţin de aspectele comune culturale. O atenţie specială va fi acordată subiectelor legate de istoria comună a celor două ţări, prin publicarea anumitor documente importante sau republicarea unor opere, care pot da un nou impuls în schimburile interculturale între cele două ţări.

În prezent lucrăm la un volum cu tentă documentară despre istoria recentă a României, o abordare a unor personalităţi româneşti care au suferit în închisorile comuniste. E un capitol de istorie românească foarte puţin cunoscut în Italia, nestudiat din lipsă de bibliografie şi care merită mai multă atenţie. Mulţumită colaborării unor entuziaste colege din cadrul Editurii: Lorena Curiman, Mirela Tingire şi Claudia Bolbolceanu încercăm să conturăm un volum care să transmită un mesaj despre suferinţa celor ajunşi în închisorile comuniste, şi pe care doar credinţa în Dumnezeu i-a ţinut în viaţă şi ajutat să îndure chinuri cumplite şi inimaginabile pentru noi azi.

- Cu o activitate atât de intensă în domeniul cultural, probabil sunteţi printre persoanele cele mai îndrituite să ştiţi cum sunt văzute cultura şi mai ales literatura română în Italia. Cum se văd acestea?

- Din ceea ce cunosc, citesc şi văd, cred că reprezentarea culturală românească aici tinde să devină mai vizibilă, mai conturată. Aceeasta nu însemnă că nu sunt multe de făcut. Faptul că depăşim un milion de persoane în Italia, creează şi o aşteptare mai mare a italienilor, cum e şi firesc, din partea României, din partea românilor de aici, din punct de vedere cultural şi artistic. De multe ori chiar italienii sunt cei interesaţi de acest lucru şi vin să sprijine şi să dea spaţiu prezenţei româneşti la diferite evenimente, lucru foarte îmbucurător, care înseamnă şi o schimbare de percepţie. Mă refer la fundaţii muzicale, artistice, literare care sunt interesate să invite artişti, scriitori români în cadrul unor evenimente şi apreciază participarea României. Pot spune că iniţiativele pornite din partea lor mi-au creat de multe ori obligaţia, desigur în sens pozitiv, de implicare şi sprijin. Când cineva de la o asociaţie, fundaţie italiană te cheamă să îţi spună că se organizează un eveniment public, unde participă multe comunităţi străine şi ar fi frumos ca şi românii să prezinte un program, o expoziţie etc. desigur că trăieşti chiar un sentiment de ruşine să spui că nu poţi să contribui şi să fii prezent. Şi sunt multe invitaţii de acest fel. Trăim aici, viaţa noastră este aici, deci ai îndatorirea să te alături unui dialog intercultural de acest fel.

În ultimii ani prin programele de traduceri promovate de Institutul Cultural Român au fost traduşi mulţi autori români, lucru lăudabil care se cere continuat. În Italia sunt apoi două instituţii publice, tradiţionale de referinţă culturală românească: Academia di Romania de la Roma şi Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, instituite de două personblităţi istorice ale României: Vasile Pârvan si Nicoale Iorga, puncte importante de referinţă, de imagine culturală românească în Italia.

Promotori de imagine sunt desigur şi unele asociaţii româneşti care şi-au propus acest lucru în statutul lor. De altfel, nu este deloc uşor ca după o tăcere impusă de aproape cinci decenii să refaci legăturile culturale, chiar şi tradiţionale aşa cum le ştim cu Italia, ţară care din evul mediu a fost gazda multor studenţi români, unii deveniţi personalităţi de seamă ale istoriei noastre. Îmi place să amintesc cuvintele lui Ramiro Ortiz, personalitate marcantă în istoria relaţiilor culturale italo-române din prima jumătate de secol al XX-lea, care spunea: „Să nu ne mulţumim doar să privim la Columna lui Traian la Roma, ci să muncim mai mult în direcţia acestor raporturi comune”, deci loc de bine, mai bine, este mereu.

- Cum îşi prezervă românii stabiliţi în Italia tradiţiile şi rădăcinile, în cazul în care o mai fac?

- Cred că Biserica – vorbesc de cea Ortodoxă, Romano-Catolică sau Greco Catolică – din sânul comunităţii româneşti din Italia, rămâne liantul cel mai puternic al românilor cu ceea ce însemnă radăcini, familie, limbă, tradiţii, obiceiuri sau genericul ACASĂ. Familia este apoi elementul de bază în transmiterea acestei matrici identitare. Sunt români care ţin la această identitate, poate sunt şi cei care s-au îndepărtat temporar de rădăcini... dar acestea nu se pot şterge. În păstrarea identităţii intervine şi o problemă de conştiinţă, este un fapt de cultură, de educaţie. Dacă aş pune întrebarea: De ce eu ca părinte vorbesc limba română cu copiii mei? răspunsul îl văd firesc: pentru că eu vin cu o moştenire a mea, cu un context în care am crescut şi m-am dezvoltat şi care este spaţiul românesc. Aparţin a ceva, mă exprim cu ceva anume. Este un fapt firesc, aşa cum ne raportăm la părinţii noştri biologici, aşa te raportezi şi la Ţara ta, este un dat ontologic.

- Aţi publicat mai multe cărţi, din câte ştiu aţi colaborat la o monografie despre românii din Covasna şi Harghita, pe când eraţi în ţară, iar aici în Italia aţi publicat un volum foarte apreciat despre personalităţile româneşti din Italia, dar si un volum despre o regizoare mai puţin cunoscută, venită din România. Care domeniu vă e mai aproape de suflet?

- Rămân tributară muncii de documentare, de cercetare care este o parte foarte frumoasă şi de care m-am îndepărtat într-o oarecare măsură. Activitatea mea de mai mulţi ani ca muzeograf în cadrul Centrului Ecleziastic de Documentare Nicolae Colan din Sf. Gheorghe, a avut în vedere istoria sud-estului Transilvaniei; Lucrarea „Românii din Covasna şi Harghita” de care amintiţi, a apărut în 2002 şi este o vastă monografie de aproape o mie de pagini, rod al unei munci documentare care a durat cinci ani, cu cercetători de la importante universităţi din ţară, volum care transmite un mesaj important despre continuitatea românească în acea zonă, zonă care din păcate văd că se află în continuare într-o mare suferinţă în ceea ce priveşte păstrarea identităţii româneşti. Am avut onoarea să mă alatur ca autor, unor nume de importanţi şi dăruiţi cercetători ai zonei, amintesc de Ioan Lăcătuşu şi Vasile Lechinţan şi mulţi alţi cercetători, lingvişti, istorici, sociologi etc. În Italia mi-am mutat atenţia spre alte subiecte, şi mă preocupă desigur ceea ce se cheamă raporturi culturale româno-italiene din trecut şi până azi. Ca subiect de istorie contemporană mi se pare interesant de studiat mai ales valul emigraţiei româneşti din anii '70, -80 în Italia, de fapt tema exilului românesc, a celor constrânşi de lipsa libertăţii de exprimare să fugă din ţară. Îl am ca reper pe artistul Camilian Demetrescu, plecat dintre noi anul trecut la venerabila vârstă de 87 de ani, figură marcantă de artist plastic, filosof dar şi o voce importantă a rezistenţei anticomuniste în Occident.

Subiectul elitei româneşti, al prezenţei culturale şi artistice româneşti l-am făcut cunoscut prin două volume: în 2007 am publicat la Editura dell'Arco „Dall'Est all'Italia viaggio di un artista. Il teatro di Maria Ştefanache şi în 2008 la aceeaşi editură din Milano „Personalità romene in Italia”, ambele cărţi au venit să dezvăluie publicului italian şi un alt aspect al prezenţei româneşti in Italia: contribuţia adusă de personalităţi româneşti consacrate şi apreciate în societatea italiană din punct de vedere cultural şi artistic; ambele publicaţii poartă prefaţa unui important om de cultură italian, profesorul Giorgio Galli, căruia îi sunt datoare că m-a mobilizat într-o oarecare măsură înspre acest subiect. Cu regizoarea Maria Stefanache din Milano am iniţiat în 2008, 2009 un frumos şi sugestiv proiect intitulat „Incontri con Artisti Straordinari dell'Est. Romania” manifestare foarte apreciată. Dacă în 2007 cazul Mailat făcuse atâta vâlvă negativă la adresa noastră, iată că în 2008 un jurnalist de la cotidianul Avvenire dedica aproape o pagină întreagă iniţiativelor noastre culturale de la Milano, scriind despre „La belleza dei romeni” şi cultura ca mijloc important de a face cunoscută o ţară.

- Aţi făcut mult voluntariat. Aceasta este cheia succesului dvs?

- Voluntariatul l-am început încă din vremea studenţiei în Liga Studenţilor la Cluj, în ASCOR (Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi) şi apoi în alte multe şi variate asociaţii culturale şi civice în România, dar şi aici în Italia, nici nu ştiu dacă le-aş putea număra. Admir foarte mult italienii pentru care voluntariatul reprezintă o implicare firească în diferite acţiuni sociale, culturale, civice cu obiective definite, fără pretenţia însă de a da soluţii la toate problemele. Ne adunăm împreună, ne reunim dar şi începem să construim ceva, cam aceasta este cheia. Mă definesc un om fericit întrucât am avut bucuria să cunosc în diferite etape ale vieţii, oameni dăruiţi, care au rămas modele şi la care mă raportez mereu.

Sursa: ZF Ziarul De Duminica

Nessun commento:

Posta un commento